Aștept cu nerăbdare de mai bine de 1 an și jumătate să văd acest volum publicat. Din păcate, editura nu îl va publica, datorită unor modificări de politică. Prin urmare, am decis să las aici un fragment. 🙂
Menționez că manuscrisul nu a trecut printr-o corectură editorială, prin urmare te rog să treci cu vederea eventualele erori.

SINOPSIS
Cine mă cunoște știe că munca este sufletul meu. Deși mi-aș fi dorit să fac lucrurile altfel, moștenirea familiei și implicit dedicarea mea către afaceri au făcut mereu parte din viața mea. Toate acestea până am cunoscut-o pe Ela, femeia care mi-a sucit mințile și m-a îngenunchiat și la propriu și la figurat, singura în fața căreia nu sunt capabil să comentez și unica pentru care sunt în stare să întorc spatele atât familiei cât și afacerilor.
Cine altcineva a mai rostit două cereri în căsătorie, urmând ca mai apoi să se căsătorească de două ori, iar în tot acest proces să fie aproape de divorț?
Doar eu, Boris Uzinov.

! Recomand citirea, în prealabil, a primelor 3 volume ale seriei Planul atracției. Doar astfel vei putea înțelege complexitatea personajelor și îți vei putea explica relația dintre ele.

BORIS

Prolog

Aveam 21 de ani când am început să mă ocup de afacerile familiei. Țin minte că, în aula universității, la unul dintre cursuri, o profesoară ne-a întrebat care ar fi cel mai groaznic lucru care ni s-ar putea întâmpla. Eu i-am răspun că, pentru mine, cel mai teribil lucru ar fi să nu mai am timp de niciun hobby. Toți cei prezenți au râs, pentru că nimeni nu mi-a înțeles afirmația la acel moment. În schimb, profesoara mi-a zâmbit și mi-a spus ceva ce mi-a rămas întipărit în minte:

Singurul hobby al unui om de afaceri este afacerea în sine. Să nu uiți asta!

Și a avut mare dreptate. Cel care nu a înțeles-o atunci, am fost tocmai eu. Până la finalul Facultății de Antreprenoriat și Managementul Afacerilor aveam să realizez câtă dreptate s-a ascus în spatele acelor simple vorbe.

Am fost crescut de mic pentru a prelua frâiele dinastiei și, astăzi, știu cât de mândri sunt ai mei de toate realizările mele. Dar oare eu mai pot fi? Toată adolescența am visat la acel moment: momentul în care voi fi factorul decizional. Acum însă, încep să regret. De ce spun asta? Deoarece mă strădui efectiv să-mi fac timp pentru propia mea viață. Pare bizar, însă este purul adevăr. Când ești antreprenor și mai apoi investitor, toată viața ta se învârte în jurul acestui mediu. Prin urmare, fără ca măcar să mai conștientizez, sunt într-o continuă căutare de noi oportunități, iar viața mea privată este undeva într-un colț, la care rareori am acces. Aș putea schimba rutina, dar pentru atât de mulți ani am acționat astfel, încât acest stil deja mă caracterizează, făcând negreșit parte din mine. Precum ar spune bunul meu prieten, sunt trup și suflet pentru afacerile mele.

Mai mult decât atât sunt extrem de calculat și am o minte ageră, minte care mi-a conferit acum mulți ani titlul de cel mai bun tânăr investitor. Astăzi, trecând de 40 de ani, nu mai sunt la fel de tânăr, dar, în lumea în care trăiesc, știu că este esențial să fiu înfipt, să dispun de o ambiție de fier și de tot atâta dedicare pentru a clădi un imperiu financiar.

Numele meu de familie trebuie să se ridice mult mai sus decât a fost în stare să-l aducă tatăl meu, atunci când s-a dat la o parte, rămânând în scenă mai mult cu titlu onorific. Mândria de a fi singurul care va duce moștenirea acesta mai departe, atât pe plan profesional, cât și pe plan personal, m-a umflat în pene ani de-a rândul, pentru că, trebuie să recunosc, doar unul poate fi Boris Uzinov… adică EU.

Nu am avut niciodată timpul necesar pentru a mă implica serios în găsirea afecțiunii după care toți bărbații din jurul meu tânjesc. Mi-a fost foarte bine așa, o vreme. Totuși, să nu se înțeleagă greșit. Nu sunt călugăr. Nici pe departe. Îmi place viața, îmi plac femeile, îmi plac petrecerile și toate beneficiile care vin la pachet, fie că vorbim de băutură, de un fum sau de simplele aventuri de o noapte. Ca să-mi iau gândul de la problemele legate de muncă, am adesea nevoie de o noapte pe care să o dedic propriilor plăceri. Am nevoie să mă pierd în cineva și totul este absolut minunat până la un punct. La final, simt mereu același gol pe care am început să-l simt încă de acum câțiva ani. 

Pentru a seduce o femeie este nevoie de concentrare și de atenție la micile detalii care o fac să tresară. Fix de aceste aptitudini fine am nevoie și atunci când închei o afacere. Având în vedere rata mea de succes, s-ar spune că sunt extrem de priceput. Și totuși, am fost mereu singur. Aventurile de o noapte se termină așa cum încep: brusc și fără explicații.

Dacă mă privesc în oglindă, nu reușesc să văd ceea ce văd ele. Nu reușesc să percep ceea ce le-ar putea atrage deoarece, pentru mine, sunt un bărbat normal. În ochii mei sunt pur și simplu tipul cu mustață ciudată și păr blond, tipul înalt și extrem de înfumurat atunci când nu este glumeț. Am farmecul meu și lumea mă cataloghează drept atrăgător, dar eu încerc să nu epatez, deși știu prea bine că reușesc să întorc capetele.

Foarte mult timp am fost convins că nu sunt genul de bărbat care oferă flori, care spune vorbe dulci sau face cadouri fără niciun motiv. Nici măcar nu eram sigur că sunt capabil de așa ceva. Asta până când o superbă roșcată, cu toate vorbele la ea, a dat buzna în viața mea. Avea o atitudine atât de înțepată și stătea atât de dreaptă încât mi-am dorit cu toată ardoarea să o aplec deasupra mesei la care ne vorbeam. Evident că nu am putut să fac acest lucru atunci. Datorită conjuncturii, datorită principiilor ei expuse cu claritate, datorită audienței noastre de la acel moment, m-am comportat cavalerește în prima seară, cu toate că mi-aș fi dorit să fiu opusul acelui comportament.

Când mi-am dat seama că am nevoie de ea și de nimeni alta, nu am fost sigur că și ea nu ar avea nevoie de mine în egală măsură. Ce s-a întâmplat între noi la scurt timp după ce ne-am cunoscut nu a fost de ajuns pentru mine și nu vorbesc aici de apropiere, atingeri sau șoapte, ci vorbesc de ceva mult mai profund, ceva ce n-am simțit lângă nicio altă persoană, până la ea.

Obișnuiește să mă instige, să mă provoace și să mă enerveze cum nu aș fi crezut că o femeie ar putea s-o facă. Atunci când râde de mine aș da orice ca să-i pot ocupa gura aia obraznică cu altceva. Cu toate acestea, îi permit să facă ce vrea. Uneori n-am nici cea mai mică idee de ce fac asta. Cred că simplul fapt de a o vedea fericită este suficient pentru mine. Restul nu mai contează.

Situația în care mă aflu este ușor confuză. Deși nu sunt încă soț, dar nici burlac, sunt încurcat până peste cap cu această femeie căreia nu-i pot rezista și căreia nu-i pot refuza niciun capriciu. Mă are la degetul ei mic și, oarecum, am prevăzut asta. Sfârșitul meu a început din clipa în care am văzut-o pentru prima oară. Sau poate este doar o altă formă a unui nou început pentru mine. Poate doar am pierdut vremea prin paturile altor femei până la ea.

În prezent suntem logodiți, dar nu am cerut-o de nevastă așa cum și-a dorit ea. Prin urmare, acum sunt pe punctul de a îndrepta ceea ce ea a numit lipsă de respect față de sentimentele pe care i le port.

A venit în sfârșit momentul să o cer de nevastă pe Ela, așa cum se cuvine, de această dată. Sper doar să-mi iasă totul, exact așa cum am plănuit.

Capitolul 1 – Boris

— Adu-mi o sticlă de apă minerală, îmi ordonă de parcă aș fi chelnerul ei personal.

Ca să fiu sincer, uneori nu mă deranjează deloc atitudinea aceasta. Face parte din farmecul ei personal și, faptul că mi-a ținut piept încă din prima seară în care ne-am cunoscut, a fost principalul motiv care m-a atras să o cunosc îndeaproape, ulterior dorindu-mi  mai mult decât aș fi crezut că mi-aș fi putut dori de la o femeie. Nu aș schimba nimic la ea, deoarece este genul acela de femeie care nu obișnuiește să plece capul în fața bărbaților. De ani de zile căutam un astfel de specimen, însă, până s-o văd pe Ela, nici măcar nu am realizat că aveam nevoie să fiu provocat. Aveam disperată nevoie să fiu contrazis, să mi se refuze avansurile, să mi se reteze flirturile, să nu o am atunci când vor mușchii mei, așa cum eram învățat. Am fost mereu considerat arătos, iar asta mi-a umflat orgoliul și stima de sine, iar în ultima vreme, majoritatea fetelor care mi-au trecut prin pat au fost parcă trase la xerox. Eram deja sătul și plictisit de același scenariu: eu propuneam, ele acceptau; eu le invitam, ele mă urmau docile; eu, ca un nesimțit, îmi luam ce aveam nevoie, iar ele îmi permiteau să-mi fac de cap. Și toate astea de ce? Pentru speranța unor foloase materiale? Pentru că ele sperau de fapt să pună mâna pe mine? Pentru că se vedea clar că aveam bani, după hainele pe care le purtam, după ceasul de la mână sau după mașina pe care o conduceam? Niciuna nu se prefăcea măcar că încearcă să-mi reziste, iar asta devenise de-a dreptul plictisitor. Toate până la Manuela. Pe ea nu au interest-o câtuși de puțin de cardurile mele din portofel sau afacerile pe care le gestionez. Pe ea a interesat-o bărbatul din mine și ceea ce acesta îi putea oferi din punct de vedere emoțional. S-a uitat la mine cu o sete de cunoaștere pe care nu cred că am avut prilejul s-o mai întâlnesc la altcineva, iar asta mi-a deschis sufletul, deși eram conștient că am să pășesc pe un teren minat.

Dacă bunul meu prieten Cezar nu s-ar fi îndrăgostit de asistenta lui și dacă aceasta nu ar fi adus-o pe Ela cu ea în seara în care ne-am cunoscut, aș fi ratat poate unica mea șansă la iubire. Căile destinului sunt misterioase, dar, uneori, simți când ceva ți-e menit. Am știut încă din prima clipă că ea va fi aleasa mea și mă simt extrem de norocos că am găsit-o. Cu toate acestea, familia mea nu este de aceeași părere cu mine.

Părinții mei sunt foarte conservatori și uneori au o gândire învechită. Dacă analizez mai bine, poate chiar din acest motiv nu le-am prezentat pe nimeni, până recent. Conform cerințelor mamei mele, viitoarea sa noră trebuie să provină dintr-o familie bună, să aibă o zestre considerabilă, să fie frumoasă și cu o educație aleasă. Câteodată, când o aud, am impresia că vrea să găsească o candidată pentru familia regală și nu pentru propriul ei fiu, iar faptul că tata îi ține isonul doar ca să nu o contrazică și să o supere, nu face altceva decât să mă agaseze din cale-afară.

Când am fost prima dată cu ea la Timișoara, nu le-am dat prea multe detalii alor mei, dorind să evit situațiile penibile care s-ar putea ivi. Ela era complet emoționată, eu eram tensionat din cauza lor, iar ei erau iritați dintr-un motiv pe care atunci nu-l cunoșteam cu exactitate, deși bănuiam că are legătură cu lipsa de titluri și proprietăți a iubitei mele. I-am lăsat să creadă fix ce au vrut și am evitat întrebările spinoase. Mama a fost absolut convinsă că, pe termen lung, nu va fi nimic serios între mine și femeia pe care le-am prezentat-o, drept pentru care nu i-a dat prea mare importanță în perioada care a urmat. Știind-o prea bine, nici eu nu am insistat cu prea multe informații, dorind să am liniște și pace în perioada care survenea viitoarei noastre mutări împreună, de care ai mei nu aveau să afle. Cel puțin așa intenționasem la acel moment. Cu cât știau mai puțin, cu atât puteam s-o protejez mai bine pe Ela de nebuniile lor.

La un moment dat s-au prins că treaba este seriosă, dar n-au contenit din a încerca să mă facă să mă răzgândesc. Mama este suficient de deșteaptă încât să nu o confrunte direct pe Ela, însă mă toacă pe mine în mod constant cu nemulțumirile ei, iar Ela simte că ceva nu este în regulă. Din păcate pentru ei, vor trebui să se acomodeze cu ideea de a nu mă mai vedea veșnic burlac, deoarece intenționez să o trec pe această femeie pe numele meu, mai curând decât se așteaptă toți să o fac. Ca să fiu sincer, e mai curând și decât mă așteptam eu.

— Am putea să bem din aceeași sticlă, îi sugerez, scoțând la iveală zâmbetul care știu că o îmbunează. Chiar nu mă deranjează, știi doar asta.

— Boris…

Ups! Nu există foarte multe femei care-și permit să-mi răspundă pe un ton atât de ascuțit. Uneori mă întreb și eu de ce îi tolerez acest comportament care m-ar fi scos din minți dacă ar fi venit din partea oricărei alte femei. Dar ea… Ea este ca o gură de aer proaspăt în viața mea care, înaintea ei, devenea treptat îmbâcsită de singurătate și complet acaparată de muncă.

— Bine, prințesă. Ai câștigat. Mă ridic primul din pat.

Razele dimineții bat în fereastra camerei de hotel și, chiar dacă m-am trezit de ceva vreme, preferam să-mi încep ziua cu o activitate la orizontală, decât cu o execuție precisă a preferințelor iubitei mele. În schimb, decât să mă admonesteze în stilul ei caracteristic, prefer să-i fac pe plac, mai ales că știu cât de morocănoasă este imediat după ce se trezește. Deschid minibarul, aplecându-mă mai mult decât este necesar și ridicându-mă cât pot de încet, având în același timp grijă să-mi expun cu mândrie partea dorsală.

— Baby, încetează să te dai în spectacol, mă atenționează ușor amuzată de scurta mea reprezentație matinală.

Scopul meu a fost atins: am făcut-o să zâmbească. Nu aveam niciun dubiu că mă va urmări cu privirea. Dacă este ceva ce-mi place să testez de fiecare dată, este tocmai felul în care răspunde la gesturile mele. E fascinant cât de puțin pot face pentru a-i capta interesul. Evident că lucrurile funcționează și-n sens invers, dar ea nu trebuie să-mi știe absolut toate secretele.

— Îți place să mă vezi în tot felul de ipostaze, îi zic întinzându-i sticla de apă și desfăcându-i capacul în prealabil. De ce să nu-ți arăt ce paradă aș putea face și-n această cameră de hotel?

Îmi încerc norocul, deși văd clar că fruntea i se încruntă, ochii i se micșorează și este evident că o să-mi dea cu flit. Totuși, datoria mea de bărbat este să încerc.

— Pentru că sunt stresată, suntem contra cronometru și am nevoie de timp ca să mă fac prezentabilă. Uiți că luăm micul dejun cu ai tăi?

Buna mea stare de spirit dispare brusc. Cum aș putea să uit asta? Mi-a luat mai mult timp decât am prevăzut ca s-o conving pe sora mea, Ania, să ia parte la mica noastră reuniune de familie. Nu era suficient că mama o consideră pe Ela total nepotrivită datorită lipsei ei de poziție socială, ci acum i s-a alăturat și Ania, care, frustrată fiind de faptul că este veșnic singură, încearcă să-i găsească diverse cusururi. La naiba! Va fi îngrozitor de greu să le comunic ce mi-am propus, fără să generez o reacție total absurdă din partea lor.

Am ales locația aceasta minunată, profitând de ocazia creată de licitația la care a participat tatăl meu cu o seară în urmă, plănuind în detaliu desfășurarea dimineții în care le-am sugerat să ne întâlnim cu toții, la micul dejun. Am preferat să ne vedem pe teren neutru ca să le pot da vestea care știu că-i va da cu totul pe spate. Astfel am garanția că mama nu îmi va putea reproșa nimic de față cu toată lumea. Ce-i drept, nu în fiecare zi află că i se căsătorește băiatul.

— Dacă chiar intenționezi să-i impresionezi, o sfătuiesc pe Ela, nu te îmbrăca așa cum se așteaptă ei.

Privirea ei mă săgetează și regret instant că mi-a scăpat acest umil sfat. Cine mă pune să vorbesc cu ea înainte să îmi analizez cuvintele de două ori? La cât de tranșantă este uneori la sugestiile mele, bine ar fi să țin minte ca pe viitor să nu mă mai amestec în garderoba și în deciziile ei.

— Nu că ți-aș permite vreo dată să-mi dictezi vestimentația sau felul în care hotărăsc să mă afișez în public, dar de curiozitate, și subliniez cuvântul curiozitate, ce anume vrea să însemne afirmația ta absolut bizară de adineauri?

— Dacă-mi permiți…

Încerc s-o iau prin învăluire ca să mai aplanez conflictul care pare să ia naștere în mintea ei.

— Cu frumosul nu i-ai impresionat prea tare, îi spun cu toată convingerea de care sunt în stare. Mă gândeam că, dacă vei încerca reversul medaliei, poate, și subliniez poate, vei avea rezultate mult mai bune de această dată.

— Nu fi ridicol! Ce aberație mai e și asta?

Trebuia să mă aștept la reticența ei. Nu ar face ceva ca mine nici s-o pici cu ceară. De multe ori mă întreb dacă pur și simplu îi face plăcere să se contreze cu mine sau chiar așa este ea.

— Ela, îți dai seama că toată familia mea consideră că ne potrivim ca tusea și junghiul? Norocul tău este că mie nu-mi prea pasă de părerea celor din jur. Însă, ca să fiu sincer, mi-aș dori ca situația să fie cu totul altfel. Singurul lucrul pe care ți-l cer este să-ți păstrezi calmul. Aparențele contează al naibii de mult pentru ei. Vei face asta de dragul meu?

— Ți se pare că ți-aș putea refuza ceva?

Întrebarea ei mă face să rememorez, fără să vreau, schimbul de replici și trăirile primei noastre întâlniri oficiale, după noaptea în care ne-am cunoscut. Încercam din răsputeri s-o fac să-mi cedeze, deși ea era complet axată pe dorința de a nu-și petrece noaptea cu mine, dintr-un motiv pe care nu mi-l împărtășea. Acum, ca un flashback, îmi revin în minte acele momente:

— Este ok să explorezi, îi spuneam. Ești invitata mea, așa că nu te sfii. Mă poți atinge liniștită pentru că îți promit că n-o să las lucrurile să meargă mai departe. Ți-am înțeles poziția și ți-o voi respecta. Dar, la naiba, am nevoie să simt ceva.

După câteva secunde de seriozitate, râsul ei colorat mă lua total prin surprindere. Spusesem ceva greșit? Încercam doar să-i explic că nu o voi forța să facă nimic contra voinței ei. Dacă nu-mi oferea acces, asta nu înseamna că eu nu o puteam face. Mi se părea ceva logic, dar reacția ei era total neașteptată.

— Pot să te întreb de ce râzi?

Probabil nu se așteptase la întrebarea mea și mă privea cu acei ochi mari care mă fascinau, încă de pe atunci peste măsură, iar mărturisirea ei mă lăsase fără replică:

— Crezi că ți-aș putea rezista?

După acele cuvinte se ridicase de lângă mine făcându-mă să simt cum, treptat, îi pierdeam căldura care îmi radiase atât de aproape de corp. Trecându-și degetele prin păr, își aranjase o suviță rebelă în spatele urechii și își coborâse privirea, evitând-o pe a mea. Dacă citeam bine semnele, îndrăzeam să zic că se rușinase și nu înțelegeam cum se ajunsese în acel punct? Am înțeles motivul abia atunci când mi-a zis:

— N-aș vrea să crească orgoliul prea mult în tine, dar am să mă aventurez și am să recunosc ceva ce nu mi-aș fi închipuit că am să fac: ești mult prea tentant. Dacă mă apuc de tine, slabe șanse să mă mai opresc, iar istoricul meu în ceea ce privește bărbații arătoși nu este foarte liniștit. Cred că-mi poți înțelege reticența.

Mmmm. Nici nu avea idee cât de tentant puteam fi. Fără să aibă habar, deschisese cutia Pandorei.

— Orgoliul meu este intact. Ceea ce nu va mai rămâne intact pentru multă vreme este felul în care insiști să te raportezi la noi.

Îmi dădeam seama că nu era lămurită, deoarece expresia pe care o afișase era mai mult decât sinceră, iar ceea ce exprima în acele clipe, era confuzie.

— Nu crezi că este mult prea devreme ca să vorbim despre un NOI?

Speram că glumise, dar realizam în același timp că nu mă luase în serios, iar asta mă frusta. Îmi întinsesem brațul către ea, într-o invitație tacită, dându-i clar de înțeles că voiam să mi se alăture, indicându-i cu privirea locul pe care îl ocupase mai devreme. Din fericire, nu mă făcuse să aștept prea mult și-mi oferise palma ei delicată, pentru ca eu să o ghidez, asigurându-mă că se așeza confortabil, în timp ce îmi aranjam poziția astfel încât s-o pot confrunta.

— Hai să lămurim ceva, Ela. Nu m-am născut ieri și-mi dau foarte bine seama ce vrei să faci.

Ca să-i împiedic răspunsul, îmi așezasem degetul arătător peste buzele ei întredeschise.

— În egală măsură, îți comunic că nu este cazul.

Evident că simțea nevoia să riposteze și de acea data îi permisesem s-o facă, deși eram sigur că discuția aceea avea să se termine în singurul mod în care trebuia: cu ea peste mine.

— Am avut parte de suficiente decepții masculine și mi-am propus să nu mă grăbesc. Nimic din ceea ce mi-ai spune nu ar putea…

— Nici măcar dacă ți-aș cere să te muți cu mine?

Zâmbesc rememorând acel moment. Nu am nici cea mai mică idee de ce am întrebat-o așa ceva atunci, când trecuse extrem de puțin timp de când o cunoscusem, însă vorbele acelea mi-au scăpat pur și simplu printre buze. Probabil, soarta își știa mai clar planul. Totuși, dacă stau să analizez mai bine, era purul adevăr. Îmi doream în sfârșit să am pe cineva lângă mine și a fost cea mai strălucită idee pe care am putut să o am.

Îmi dau seama că tăcerea mea durează de ceva vreme, așa că, înainte să apuce să mă întrebe ceva, declar cu zâmbetul pe buze:

— Cred că tocmai ai scăpat porumbelul din gură.

— Adică?

— Mi-ai zis ceva care se va întoarce împotriva ta mai devreme sau mai târziu. Sunt un bărbat care nu uită.

— Nu mă face să râd. Ai uitat ce s-a întâmplat ultima dată când m-ai supărat?

— Cum aș putea să uit ceva atât de traumatizant?

A fost prima femeie care și-a bătut joc de mine la propriu. Știa cât de mult îmi place cafeaua de dimineață și, într-o încercare disperată de a mă mustra, mi-a pregătit o ceașcă cu sare în loc de zahăr, motivând că doar asta o să beau dacă continui s-o șicanez. Ce să zic? Mi-am învățat lecția și acum mă port cu grijă să n-o provoc să ia astfel de măsuri extreme.

— Dacă vrei, te pot ajuta să te pregătești, îi sugerez.

Îmi aruncă o privire sceptică în timp ce își înfășoară o șuviță de păr în jurul degetului arătător, răsucind-o neglijent, considerând cu atenție sugestia mea. Nici măcar nu știu de ce m-am oferit. Habar nu am cu ce aș putea s-o ajut de fapt, dar mi s-a părut că, poate, are nevoie să mă audă spunând asta. Uneori sunt de-a dreptul imbecil. Ce naiba mă fac dacă mă pune să-i pun ciorapii? Sunt priceput doar la scosul lor, nu și invers.

— Mulțumesc, dar cred că mă descurc. După felul în care mă privești, la tine și îmbrăcatul ar putea fi un preludiu.

O, da! Aici m-a nimenit. Când mă uit la ea, îmi vin tot felul de idei în minte. Păcat că nu-mi pot lăsa afacerile baltă pentru o perioadă mult mai lungă, pentru a mă ocupa numai și numai de ea. Dacă ar fi să aleg cu inima, m-aș dedica exclusiv fiecărui centimetru de pe suprafața minunatului ei corp. Din păcate, viața nu funcționează așa, iar când rațiunea își face simțită prezența, lucrurile se schimbă radical. Asta nu mă împiedică totuși să mai visez din când în când.

— Poți fi sigură de asta, îi spun. Abia aștept să-ți închei fermoarul de la spate, știind că tot eu voi fi cel care-l va descheia mai târziu, imediat după ce-ți voi împrăștia rujul pe care ți-l aplici atât de perfect pe acele buze care mă zăpăcesc și imediat după ce-ți voi răvăși părul pe care-l aranjezi cu atâta precizie. Cu alte cuvinte, vreau să stârnesc haosul.

Ela este genul de femeie foarte încrezătoare în propriile farmece. La prima impresie am crezut că nu voi reuși s-o fac să roșească vreo dată. Nu părea genul de femeie ai cărei obraji se aprind de la câteva vorbe deocheate. Recunosc că pot să am gura și mai slobodă, dar asta nu le-a displăcut niciodată femeilor, dovadă că nici ei nu-i displace. Reacția pe care o văd este ca o mică victorie pentru mine. Deși mă trezesc cu o pernă peste ochi, aruncată cu toată forța în direcția mea, sunt conștient că am reușit să-i dărâm barierele.

— Așteaptă-mă aici, îmi spune în timp ce se îndreaptă spre baie, evitând practic să răspundă avasurilor mele.

În momentul în care ajunge cu mâna pe clanță, își întoarce capul spre mine și mă avertizează:

— Să te găsesc îmbrăcat!

Ușa se trântește în urma ei, în timp ce eu râd cu poftă, deoarece am văzut privirea care i-a coborât mai jos decât și-ar fi dorit să-mi arate.

Sunt irezistibil, știu. În același timp sunt și extrem de recunoscător pentru felul în care arăt datorită teoriilor fără sfârșit ale mamei. Indiferent de disputele pe care le avem în mod constant, pe diferite teme, dacă nu m-ar fi tocat la cap încă de mic copil cu importanța aspectului și a îngrijirii personale, cel mai probabil nu aș fi fost atât de atent la mine însumi.

Cine a spus că bărbații nu trebuie să se îngrijească? Total eronat. Avem și noi un cult al frumuseții, chiar dacă nu vorbim despre asta, iar eu am luat lecții chiar de la maestra îngrijirilor.

Mama nu face altceva de când mă știu. Toată ziua este la saloane de înfrumusețare și, dacă cumva nu este acolo sau la vreun masaj, cu siguranță face shopping. Cam asta se presupune că întreprinde o nevastă de magnat. Va fi interesant s-o văd pe mama fumegând când va afla că viitoarea sa noră nu-i va urma supusă exemplul. Cu siguranță Ela nu va face același lucru când va deveni nevasta mea, dar nu-mi permit încă să mă gândesc la aceste detalii. Pot doar să rememorez ceea ce mi-a zis în noaptea în care i-am propus să ne anunțăm logodna.

— Femeile cu care ai fost, cel mai probabil nu au dat doi bani pe plăcerea ta. N-au înțeles că cea mai mare victorie era să te facă să tremuri de dorință, încât să fii în stare să faci orice pentru ele. Având în vedere că eu pot genera această reacție în tine, tu vei face orice am să-ți cer, nu-i așa?

— Cere-mi imposibilul și ai să vezi că-l voi face posibil pentru tine.

— Înainte de orice, vreau să știu că vei fi numai și numai al meu.

— Promit că n-am să te impart cu nimeni… în afară de muncă.

— Boris, vorbesc serios.

— Ți se pare că eu glumesc? Cum vrei să-ți demonstrez asta?

— Când genunchiul tău o să-mi atingă vârful pantofului și voi auzi din partea ta o cerere în căsătorie așa cum se cuvine, atunci voi ști că ești cu adevărat al meu.

Clatin din cap la amintirea acelei seri. Încă n-am uitat că vrea declarații, flori și un strop de umilință din partea mea. Oare toți bărbații se simt la fel de constrânși ca mine când fac astfel de gesturi?

Ca să-i fac pe plac, n-am să mă dau în lături, deși nu mi-am imaginat vreo dată că mă voi afla în această postură. Știu prea bine ce am de făcut și mi-am trasat deja un plan în minte. Am s-o fac așa cum își dorește, doar ca s-o văd fericită. Mă gândesc mai mult la recompensa pe care aștept să o primesc ulterior, decât la gestul în sine. O să arăt ca un idiot îngenunchiat, cu un inel în mână și o serenadă siropoasă pe fundal, dar măcar voi fi idiotul pe care ea și-l dorește din tot sufletul. Nu am nimic de pierdut, însă pentru clipa aceasta de înjosire, o să mă asigur că plătește cumva în privat. Dar mai întâi de toate trebuie să le dau vestea alor mei, iar acest lucru va fi într-adevăr dificil pentru că nu voi putea gestiona în niciun fel reacția lor, având în vedere că o să audă cererea mea în căsătorie în același timp cu Ela. Nu obișnuiesc să am emoții, dar recunosc că asta va fi o mare provocare. Singa motivație pe care o am este că-mi doresc extraordinar de mult să dau cărțile pe față și să încheiem odată cu acest circ. Familia mea va trebui să-i accepte noul statut într-un fel sau altul.

Pentru moment, am să urmez sfatul Elei și am să pun ceva pe mine. Cumva trebuie să acopăr condiția matinală în care mă aflu. Urăsc să dorm îmbrăcat. Efectiv simt că să sufoc și nu-mi place deloc senzația. În consecință, prefer să mă simt liber, dar asta nu mă ajută atunci când am de-a face cu o iubită care-mi întoarce spatele fix când eu am cu totul și cu totul alte planuri în cea ce o privește.

Capitolul 2 – Manuela

M-am întrebat de multe ori de ce Boris este atât de special pentru mine și nu cred că am reușit încă să găsesc răspunsul potrivit. M-am bucurat că mi-am găsit perechea, mai ales pentru că firea mea nu este chiar ușor de tolerat. De multe ori sunt impulsivă și pretențioasă, de cele mai multe ori sunt greu de mulțumit, iar uneori îmi place să fiu pur și simplu autoritară. Bărbaților, în general, nu le prea plac femeile cu gura mare, deoarece ei sunt cei care vor să domine o relație. Ghinionul celor care au dat de mine, și n-au fost tocmai puțini, este că eu n-am tolerat niciodată să fiu la comanda cuiva. Nimeni nu mi-a putut dicta ce să fac, nimeni nu și-a putut impune punctul de vedere asupra minții mele rebele. Am făcut mereu așa cum am simțit. Dacă mă iau după spusele prietenelor mele, poate am simțit prea mult, iar asta m-a transformat într-o femeie capricioasă. Spre norocul meu, am găsit recent exact persoana potrivită. Soarta mi-a scos în cale bărbatul care-mi acceptă toate nazurile, mă lasă să dețin controlul de fiecare dată când am nevoie să o fac și mă place exact așa cum sunt, cu toate nebuniile mele. Ca să fiu sinceră, am destule nebunii în cap, încât uneori mă gândesc cum de mă iubește atât de mult. Sunt moment când simt că iubirea lui este nemărginită, iar asta mă neliniștește.

La începutul relației noastre, pentru că prietena mea Eleonora era singura care nu-l cunoștea încă, am fost nevoită să i-l descriu în câteva cuvinte, ca să înțeleagă esența omului care mi-a sucit mințile peste noapte, într-un mod total neașteptat. Înainte, pentru a descrie un bărbat, nu-mi trebuia prea mult timp, rezumându-mă strict la câteva detalii generale, de natură fizică. Totuși, gândindu-mă la el, am constatat că nu-mi găsesc cu ușurință cele mai potrivite adjective pentru a-l descrie în mod exact. Ce vedeam de fapt când mă uitam la el?

Ochi căprui, cu o sclipire suficient de întunecată încât să mă pierd și în același timp să mă regăsesc în ei. Păr blond și suficient de scurt încât să pară aranjat și atunci când nu este stilizat sau când este proaspăt spălat. Mustață bine conturată și meticulous îngrijită, ale cărei colțuri sunt ușor ridicate, astfel încât să nu creeze niciun discomfort. Surâs diavolesc, care mă face să mă topesc și să tresar de fiecare dată când îi descifrez intențiile ascunse. Ținută impecabilă, combinată cu o statura impozantă, mereu înfășurată în costume călcate la dungă. Voce senzuală, care mă face să mă gândesc la cele mai nebunești fantezii. Toate acestea, înfășurate într-un corp irezistibil. În concluzie, 189 de centrimetri de bunăciune masculină: acesta este Boris al meu.

Acum pot declara cu onestitate că nopțile înaintea lui au fost patetice. Nu cred că există un cuvânt potrivit care să exprime cât de intensă este experiența dintre noi. Mă uit cu drag la inelul care-mi acoperă grațios partea inferioară a degetului inelar și care strălucește puternic în lumina încăperii. Încă aștept acea serioasă cerere în căsătorie pe care mi-a promis-o. Au trecut deja câteva luni de când ne-am întors din superba noastră escapadă în Ibiza, locul în care acest inel și-a găsit stăpâna. Cu toate acestea, Boris încă nu dă niciun semn că ar intenționa să facă ceva în acel sens, lucru care mă neliniștește. Uneori am tendința să-i cer socoteală, însă mi-aș dori ca acest gest să vină din partea lui, așa că mă înfrânez.

Oare are îndoieli în privința noastra? Eu n-am avut absolut nicio îndoială. Încă din prima clipă în care l-am văzut am știut că va reprezenta fericirea pentru mine. Am știut că pot avea încredere în el, deși nu aveam nici cea mai mică idee de ce făceam asta. Veneam dintr-o relație absolut năucitoare și, după o perioadă în care practic m-am târât ca să ies din depresie ca mai apoi să rezist tentației de a mă arunca în brațele cuiva pentru consolare, faptul că l-am cunoscut pe Boris n-a fost întâmplător. Voiam să îl am, dar nu făceam nicio mișcare în acel sens, de teamă că, dacă voi fi mult prea accesibilă, îl voi face să-și piardă interesul. Lucrul acesta era foarte ciudat pentru mine. Practic, simțeam că nu sunt eu.

Acele vremuri au trecut, însă, uneori am un sentiment de nesiguranță. Gândindu-mă la timpul care a trecut de la momentul în care mi-a pus acest inel pe deget, realizez că pentru alte femei nu ar fi o așa de mare problemă. Totuși, pentru mine este. Vreau să am certitudinea că lucrurile nu vor rămâne așa între noi, dar mi-e îngrozitor de teamă că familia sa o să-l influențeze într-o altă direcție. Mi-e teamă că nu mă vor putea accepta niciodată și nu vor încuviința legătura noastră.

Mă uit în oglinda din baia camerei de hotel și încerc să îmi fac curaj pentru întâlnirea cu ai lui. Disconfort este un cuvânt mult prea mic pentru ceea ce trăiesc acum. Oricât m-aș uita în această oglindă nu cred că aș reuși să-mi schimb starea de spirit. Prin urmare, în cele din urmă concluzionez că arăt impecabil, așa că ar fi cazul să mă grăbesc, astfel încât să respect planul inițial: vom ajunge la masă înaintea lor.

Trag puternic aer în piept și pășesc înapoi în camera unde Boris mă așteaptă cu o expresie senină, sprijinit de marginea ferestrei. Bărbatul acesta este de-a dreptul extraordinar. Cum reușește oare să fie atât de calm când știe că o să fie tocat mărunt de ființa care i-a dat naștere? Mi-a zis de multe ori că ar face orice ca să rărească întrevederile cu ea, dar evident că nu are cum s-o evite la nesfârșit.

Ținuta lui este impecabilă, ca de obicei: pantaloni pană gri, vestă asortată, cu două rânduri de nasturi și cămașă albă de bumbac. Își ține palmele în buzunarele pantalonilor, astfel încât nu i se vede decât ceasul cu cadran masiv, care-i înconjoară încheietura mâinii stângi. Are un aer șic și modern și mă privește cu acel zâmbet pe care-l ador, iar eu uit pentru câteva secunde ce trebuia să fac.

Mă apropii de el pentru a-mi lua rochia așezată cu grijă încă de aseară pe marginea scaunului, iar el mă uimește cu cererea sa:

— Închide ochii, te rog.

Îi închid fără să stau pe gânduri și aștept.

— Întinde mâna.

Mor de curiozitate. Știe că îmi plac surprizele, dar acum chiar nu era momentul să mă surprindă cu nimic. E suficient că nervii îmi sunt întinși la maximum. Din acest motiv îl întreb:

— De ce?

— Doar ce mi-am dat pantalonii jos și am nevoie de asistență.

Îmi deschid repede ochii panicată.

— Doamne, Ela! Ești cea mai dificilă femeie pe care am cunoscut-o.

Îmi dau seama că am reacționat greșit și-mi mușc buza de jos, ca să-mi suprim amuzamentul și să nu mai adaug ceva care ar putea să strice momentul. Îmi închid ochii la loc și-i întind mâna dreaptă, în timp ce cu stânga țin strâns de prosopul în care m-am înfășurat când am ieșit din baie. Cu Boris nu se știe niciodată. Dacă-i trece prin minte să mă dezgolească tocmai acum?

Îl aud râzând pe înfundate, în timp ce îmi așază ceva rece în jurul încheieturii, după care îmi ridică mâna în dreptul buzelor sale, pentru a o săruta. Atingerea sa e delicată și reușește să îmi dea fiori încă de la primele ore ale dimineții, făcându-mă să regret că nu avem mai mult timp la dispoziție.

— Te poți uita acum, mă anunță.

În razele soarelui, sclipește o minunată brățară, plină de cristale multicolore, de diferite dimensiuni. Este absolut superbă și mi se potrivește ca și când ar fi turnată. Nu mă așteptam la acest gest și mă întreb dacă sărbătorim ceva, sau dacă am ratat cumva vre-o zi importantă.

— Să ți-o dau sau să nu ți-o dau? Aceasta este întrebarea, Ela.

— Având în vedere că este deja pe mâna mea, mi-ai dat-o deja. Cu toate astea, ești un nesimțit dacă îți permiți să-l citezi pe Shakespeare în derâdere.

— Mă bucur că îți place cadoul meu.

— Nici măcar n-am apucat să-ți mulțumesc așa cum se cuvine.

— O să ai destul timp să o faci mai târziu. Acum îmbracă-te ca să putem pleca.

Îl sărut scurt, în semn de mulțumire, și-mi las prosopul să cadă pe podea, bucurându-mă de aprecierea pe care o văd în ochii săi. Chiar dacă este extrem de riscant, ca să-l răsplătesc cumva pentru surpriza pe care mi-a făcut-o, aleg să-mi iau rochia fără să adaug nimic pe dedesubt. Simt că vrea să-mi ceară socoteală și totuși nu scoate încă niciun sunet. Mâinile îi stau cuminți în buzunar, parcă fiind legate de materialul pantalonilor. Îmi ridic bretelele peste umeri și mă întorc pentru ca Boris să-mi încheie fermoarul. Preț de câteva clipe nu se mișcă, însă, într-un final, îi simt respirația extrem de aproape de ceafă. Fermoarul este tras extrem de lent, iar la sfârșit palmele lui se așază în mod posesiv pe umerii mei, trăgându-mă spre el și lipindu-mi spatele de pieptul său puternic.

— Ești sigură că e o idee bună să mergi așa? mă întreabă cu scepticism în glas.

— Nimeni în afară de tine nu va ști.

Nu-mi mai răspunde, dar un sunet nervos i se oprește în gât, iar eu îmi întorc capul pentru a observa dacă va continua să protesteze. Din fericire știe lecția. La nivel vestimentar, dacă mă provoacă, singurul lucru pe care-l obține este să-i demonstrez că se poate și mai rău de atât.

Îmi amintesc când am fost în Ibiza și mi-a criticat costumul de baie, care, la acea vreme, era mai mult decât decent din punctul meu de vedere. I-am înțeles dorința de a nu binevoi să-mi împartă corpul cu toți bărbații de pe plajă, dar, de nervi, mi-am luat pe mine cel mai minuscul costum pe care-l aveam în dotare, doar ca să-i dau peste nas și să-l fac să înțeleagă că nu-mi poate dicta ce pot sau ce nu pot purta. Asta numesc eu o demonstrație de putere feminină, în toată regula.

Ieșim din cameră și mă surprinde când îmi zice că nu vom merge în restaurantul de la parter, ci că vom urca pe terasa hotelului, unde a fost amenajat un separeu special pentru noi.

— Vrei să-mi spui ce se întâmplă?

Un zâmbet îi străbate fața și sunt aproape sigură că este pe punctul de a-mi mărturisi ceva important, însă în cele din urmă îmi spune un simplu:

— Nu.

— Ce zici dacă te provoc s-o faci? îi spun fără să-mi dezlipesc privirea de la buzele lui.

— Nu mă poți provoca cu nimic, ba mai mult, nimic din ce mi-ai putea spune nu m-ar putea face să mă răzgândesc. N-am să stric surpriza pe care ți-am pregătit-o, așa că ai răbdare.

— Altă surpriză?

Evident că nu mă deranjează misterul, atâta timp cât îmi spune că este vorba de o surpriză la mijloc. Dacă este ceva la care se pricepe fără îndoială, este tocmai abilitatea sa de a-mi face cele mai superbe cadouri. Îmi mușc buza într-o încercare deșartă de a nu insista, însă impulsul este atât de mare încât mă trezesc zicând:

— Mi-ar place totuși să încerc să aflu. Știi doar că dispun de toate farmecele atunci când vreau să extrag o informație de la tine.

— Ela…

Tonul său este parțial jucăuș, parțial amenințător.

— Prințesă, crezi că poți face vreo dată ceva ca mine?

— Depinde.

Poate n-a fost cel mai bun răspuns pe care-l puteam expune acum. Felul în care își răsucește cu degetele vârful mustății îmi indică faptul că și-ar fi dorit să audă cu totul altceva. Încerc să-mi găsesc o explicație mai bună, însă felul în care dă din cap, dezaprobator, mă face să-mi înghit vorbele.

— Nici să nu te gândești, îmi spune. Ai face mai bine să te grăbești, dacă nu vrei să te las în urmă. De fapt, dacă mă gândesc, aș face mai bine să rămân eu în urma ta. Așa am ocazia să te admir cum trebuie de la spate și lasă-mă să-ți zic că ai un spate…

Replica sa mă face să râd pe înfundate, realizând că acesta este bărbatul care mă poate bucura în orice moment. N-am să mai insist să aflu detalii. Deși nu sunt prea răbdătoare de fel, am să-l las să procedeze așa cum și-a propus. Încă nu îmi este clar cum ar putea combina o surpriză cu întâlnirea pe care urmează să o avem cu ai lui, dar încerc să nu mă mai gândesc la acest aspect.

Când ajungem pe terasă constat că atmosfera este intimă și peisajul care se vede de la înălțime este absolut superb. Mi-aș dori să fim doar noi doi aici.

— Te-aș întreba cum ai reușit să obții o masă aici, dar, probabil, ești genul de bărbat care obține cam tot ce vrea.

— Da și nu.

— Adică?

— Dacă ar fi adevărat, m-aș afla acum sub masă, deranjându-ți rochia, ciorapi…

— Boris!

— Ce e?

— Nu fi nesimțit!

— Vezi? În concluzie, nu obțin chiar tot ceea ce vreau. Și apropo… asta este a doua oară în această dimineață când îmi zici că sunt nesimțit. E noul tău alint, prințesă?

— Ești nebun.

— Nebun după tine, cu siguranță.

În capătul terasei o zăresc pe Renata Uzinov și, instinctiv, îi strâng mâna lui Boris.

— Tu controlezi emoțiile, îmi șoptește zâmbind. Nu le lăsa pe ele să te controleze. E doar o întâlnire. Nimic mai mult.

Renata este o femeie care nu-și arată deloc vârsta. Aproape că o invidiez pentru postura ei elegantă, însă, în ultimul moment, mă răzgândesc, amintindu-mi ce caracter dificil are. Poartă o rochie cu imprimeuri florale, suficient de amplă și vaporoasă pentru a fi unduită de adierile vântului matinal, iar părul castaniu îi iese de sub pălăria cu bor uriaș. În spatele ei vine Ania, o ființă ștearsă din câte lasă de văzut, dar plină de aroganță, îmbrăcată într-un costum de un roșu strident, cu ochelari de soare care-i acoperă jumătate din față și cu părul prins într-o coadă la spate. Tatăl său o susține de braț, încercând să țină pasul. Vladimir Uzinov este un bărbat absent, dezinteresat de orice aspect familial și, cel mai probabil, preocupat în mod constant de propriile sale dorințe. Mă întreb de ce se mai deranjează să participe la întâlnirea noastră, având în vedere că, de fiecare dată când ne-am văzut, a fost mai tot timpul la telefon, discutând diverse aspecte legate de evenimentele sale caritabile sau licitațiile la care participă în mod constant. Aceasta nu este deloc familia pe care mi-am imaginat-o. Cunoscându-l pe Boris, aș fi jurat că face parte dintr-o familie iubitoare și primitoare. Realitatea însă, nu putea fi mai departe de atât. Cu toate acestea, îmi doresc din suflet să le pot intra cumva în grații. Din nefericire, nu prea știu cum. Niciunul dintre ei nu este dispus să-mi acorde o șansă reală. Aș fi nedreaptă dacă aș spune că s-au purtat cu lipsă de respect, însă simplul fapt că nu mi-au acordat niciodată prea multă atenție a fost suficient ca să mă facă să înțeleg care le este poziția. Ne-am văzut foarte rar, dar cu fiecare ocazie, sentimentul de nod în gât îmi revine.

— Bună dimineața! ne salută Renata când ajunge suficient de aproape de noi.

Zâmbetul îi cuprinde toată fața, însă nu-mi pot da seama cât de fals este. Cu ea nu pot știi niciodată și, în ciuda abilității mele de a citi oamenii, nici nu-mi pot da seama de nimic în ceea ce o privește pe această femeie.

Schimbăm cu toții saluturile de complezență și, imediat ce suntem așezați la masă, le urmăresc interacțiunea.

— Ce surpriză plăcută, dragule! îi spune ea lui Boris. Chiar mă gândeam că n-ai mai dat pe acasă în ultima vreme. Nu ți-a fost dor de mine deloc?

Ania își dă ochii peste cap la auzul acestor cuvinte, Vladimir pare să citească cu interes ziarul pe care l-a găsit pe masă, ignorându-ne dinadins, iar Boris se încordează instant. Îmi așez mâna peste piciorul lui și-l strâng ușor în semn de încurajare, pentru că știu prea bine cât de mult îl poate agasa mama lui uneori.

— Mamă…

— Dragule, nu te mai comporta atât de distant. Îmi rănești sentimentele.

— Să-ți reamintesc pentru a mia oară că nu mai sunt copil și nu are sens să mă mai dojenești așa?

— Prostii! Vei fi mereu copilul meu.

— Atunci ține minte că ai un copil extrem de ocupat cu afacerile familiei. Dacă vrei să găsești un vinovat pentru faptul că mă vezi mai rar, discută cu tata. El este cel care s-a retras mult prea devreme și a lăsat totul pe umerii mei.

Vladimir ridică ochii din ziar, se încruntă ușor, însă, la final, nu scoate nicio vorbă. Câtă indiferență, Dumnezeule!

Între timp, masa este încărcată cu diverse preparate aduse de ospătari în cel mai silențios mod posibil, pentru a nu întrerupe discuția care are loc între noi.

— Bine, bine. Trecem peste! încearcă Renanta să aplaneze tensiunea. Mă bucur că suntem cu toții aici. Cred că n-am mai stat așa la masă, de la sărbători. Pot să învăț să mă mulțumesc și cu mai puțin. Deci, vezi? Am învățat să fac concesii, așa cum tu m-ai rugat la un moment dat. Prin urmare, mă bucur când am ambii copii lângă mine.

Nu-mi scapă faptul că mă exclude efectiv, dar încerc să fac abstracție de comportamentul ei. Probabil nicio mamă nu vede perfecțiunea în femeia pe care o alege propriul ei fiu. De ce ar fi ea o excepție de la regulă? Pur și simplu ar trebui să nu mă mai las atât de afectată. Și eu pot fi ușor falsă când îmi doresc. Prin urmare, încercând să-i distrag atenția de la Boris, îi spun:

— Renata, dacă-mi permiți, astăzi radiezi efectiv. Trebuie să-mi spui ce cremă ai folosit pentru tenul acela absolut perfect.

Vizibil mulțumită de observația mea, aprobă cu un gest discret al capului și, spre totala mea surprindere, i se adresează Aniei.

— Vezi ce înseamnă să-ți pese de aspect? Ar trebui să înveți și tu să te îngrijești, astfel încât să fii observată. Cum crezi că te vei mărita altfel? Dacă ai respecta cu sfințenie ceea ce-ți zic, n-ai mai fi în postura jenantă în care te afli. Am tot așteptat vreo minune, dar se pare că mă obligi practic să-ți găsesc pretendent, având în vedere că nu ești în stare să rezolvi problema aceasta de una singură.

Săraca Ania! N-a fost intenția mea să generez această polemică, dar uite că s-a răsfrânt asupra ei și mă văd nevoită să salvez cumva situația.

— Sunt absolut sigură că bărbatul potrivit este acolo, undeva, și o așteaptă. Trebuie doar să iasă și să-l cunoască.

Toți ochii se ațintesc asupra mea și-l simt pe Boris râzând pe înfundate. Oare am zis ceva greșit?

— Ania urmează să-și cunoască viitorul soț, mă anunță Vladimir, pe un ton extrem de sobru. Foarte curând.

Poftim? Cum vine asta? Ferească sfântu’! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, atunci când căsătoriile se aranjau. Ce nebunie! Instrinctual îmi vine să protestez, dar simt o mână pe sub masă care mă strânge amenințător de pulpă. Deși nu-mi spune nimic, înțeleg mesajul lui Boris și mă stăpânesc, înghițindu-mi cuvintele. În fine, nu este treaba mea să mă revolt. Dacă cineva ar trebui să o facă, cu siguranță aceea este Ania, care, din punctul meu de vedere, este mult prea calmă.

— Cum așa? întreabă Renanta vizibil surprinsă de afirmația soțului ei. De ce n-ai spus nimic până acum? Cine e? Îl cunoaștem?

Boris oftează, Ania pare uimitor de entuziasmată, afisând un zâmbet larg și clipind des, iar eu îmi dau ochii peste cap la absurditatea situației. Viața familiilor cu un anumit statut social poate fi uneori de neînțeles.

—Toate la timpul lor, femeie, îi răspunde Vladimir. Când voi face aranjamentele finale, veți afla cu toții.

— Nu crezi că are dreptul să știe ce viitor o așteaptă?

Întrebarea lui Boris răsună pe un ton extrem de aspru și mă pune în alertă. Cunoscându-l bine, pot jura că e deranjat de ceea ce a aflat, iar când asta se întâmplă, lucrurile nu rămân așa.

— De fapt, știi ce? continuă el. Discuția aceasta o vom avea în privat, ca între bărbați. Acum nu e momentul.

— Să nu îndrăznești să strici ceva, Boris! intervine Ania.

— Draga mea, tot ceea ce vreau este să mă asigur că vei fi fericită. Nimic mai mult. Ai încredere în mine?

Ania aprobă cu o mișcare fermă a capului și renunță la orice alte comentarii. Relația lor este specială într-un fel pe care încă nu-l înțeleg. Ceea ce pot observa este că îi place să fie sub aripa protectoare a fratelui ei mai mare.

— O veste minunată! exclamă Renata încercând să își susțină zâmbetul forțat, pentru a aplana tensiunea creată.

— Se pare că o să ai parte numai de vești minunate astăzi, mamă.

Sesizez un ușor sarcasm în vocea lui Boris, dar las totul pe seama noutăților recent aflate. Poate ar fi mai bine să mă relaxez.

— Lăsând toate aceste aspecte la o parte, continua el, v-am invitat astăzi aici pentru a fi martori la cel mai important pas din viața mea.

La masa noastră se așterne o liniște profundă și, în mod clar, nimeni nu știe la ce să se aștepte. Până și pe mine mă uimește afirmația lui, iar acesta nu este neaparat un lucru bun. Dacă tot este ceva atât de important pentru el, aș fi vrut să-mi spună despre ce era vorba, ca să-l fi putut susține așa cum se cuvine.

Cu gândul la acest fapt, nu reușesc să fiu atentă la toate detaliile, însă observ că Boris face semn cuiva și, deodată, terasa începe să răsune datorită unui ritm suav creat de corzile unor instrumente: două viori și un violoncel. Până acum nu am sesizat că, într-un colț, se afla o formație de muzică clasică. Fără să-mi pot explica de ce, sunt cuprinsă de o emoție copleșitoare. Nu aș fi crezut că el este adeptul acestui gen muzical, însă piesa pe care o aud, deși nu-mi este cunoscută, îmi încântă auzul și-mi alintă sufletul. Îl privesc și îi văd sclipirea din ochi, acea licărire pe care o are de fiecare dată când îmi face o surpriză. Cu toate astea, acum nu este despre mine. În mod cert ne va anunța ceva profesional. Poate este ceva ce el urmărește de ceva timp și a reușit în sfârșit să concretizeze. În orice caz, trebuie să fie o veste fenomenală dacă o consideră un pas important în viață.

Pentru câteva clipe am ocazia să văd o cu totul altă latură a acestui bărbat, care pare că-și dorește să cucerească lumea și este încântat că ne poate împărtăși vestea succesului. Radiază de energie și recunosc că este plăcut să-l văd așa, chiar dacă nu am aflat încă motivul din spatele acestui comportament.

La scurt timp, unul dintre chelneri vine cu un buchet uriaș de trandafiri roșii, pe care i-l înmânează lui Boris. El se ridică ceremonios în picioare, iar eu amuțesc. Nu poate fi adevărat. Poate fi acest gest ceea ce mă gândesc? Poate fi aceasta cererea în căsătorie pe care o așteptam? Inima îmi bate cu atâta putere, încât am impresia că îmi va ieși cu totul din piept. Nu m-am gândit pentru nicio secundă că pasul important din viața lui ar putea face referire la mine, însă acum că îl văd cu florile în mână, pare cât se poate de real.

— Acum ceva vreme, începe el pe un ton care-mi acaparează complet auzul, am descoperit ce înseamnă fericirea.

Mă uit cu coada ochiului și-l văd pe Vladimir lăsând ziarul pe masă, bulbucându-și ochii și zâmbind discret. Pentru început, Ania pare la fel de pasivă ca de obicei, dar ușor, ușor, începe să fie mai animată de spectacolul care urmează să se desfășoare în fața tuturor. Renata însă, se uită cu groază spre fiul ei, așezându-și o mână pe piept, într-o încercare disperată, probabil, de a-și controla palpitațiile survenite brusc. Eu, în schimb, nu mai știu cum să reacționez. Intuiesc ce urmează Boris să-mi zică și, în loc să mă bucur, în loc să apreciez că face exact ceea ce i-am cerut acum ceva vreme, sunt practic împietrită. Îmi dau seama cu groază că, deși îmi doream un gest grandios din partea lui, nu sunt încă pregătită să-l primesc, iar emoțiile mă copleșesc.

— Am crezut că n-o voi găsi vreo dată, continua el. Am fost convins că nici măcar nu există. Însă fericirea absolută se află acum chiar în fața ochilor mei.

Până aici mi-a fost. Boris nu este deloc genul de bărbat romantic. Cu toate acestea, ceea ce face acum se poate încadra cu ușurință la cel mai romantic gest pe care l-am putut vedea din partea lui. Boris nu este nici genul de bărbat care face declarații siropoase în mod frecvent. Cu toate acestea, acum o face cu atâta lejeritate și în mod public, încât mă lasă fără cuvinte. O face pentru mine, iar emoția mă cuprinde într-o strânsoare nemiloasă. Simt cum gâtul mi se usucă și ochii mi se umezesc. Nu-mi mai pasă de locul unde suntem și nici măcar de familia sa ciudată, care asistă la această demonstrație de dragoste. Pentru mine existența se rezumă numai și numai la el acum.

— Ela este femeia pe care mi-am dorit-o, fără să o visez. Ea este începutul dimineților mele și, totodată, finalul nopților. Ea este liniștea mea, alinarea și confidenta. Ea reușește să mă înțeleagă și să mă ajute să scot la suprafață tot ceea ce am mai bun de oferit. Ea reprezintă schimbarea mea și refuz să mai petrec o singură clipă în care să nu știu că suntem legați pe veșnicie.

Nu cred că am clipit până-n acest moment, de teamă ca lacrimile să nu-mi strice machiajul. Din păcate, nu reușesc să mă mai abțin, deoarece lacrimile de bucurie care amenințau să-mi părăsească pleoapele, încep să-mi curgă șiroi pe obraz.

Mâna lui Boris se extinde într-un gest simbolic, care-mi dă de înțeles că vrea să-i fiu alături. Totuși, picioarele îmi tremură și refuză să mă ajute să mă ridic. Respir profund, deoarece nu vreau să mă fac de râs tocmai acum, iar el mă așteaptă cu zâmbetul pe buze. Dau scaunul la o parte, restrâng distanța dintre noi, însă dorința mea de a-l îmbrățișa este oprită de buchetul de flori pe care mi-l oferă și care crează un soi de barieră între noi. Îl primesc și-l strâng la piept, iar el se apleacă spre urechea mea, respirația sa făcându-mi fiecare celulă să tresară, în timp ce îmi șoptește:

— Ține minte ce ți-ai dorit, prințesă. Exact asta urmează să fac. Ești pregătită?

Nu mai sunt capabilă să reacționez. Reușesc doar să-l urmăresc cum îngenunchează și face întocmai ceea ce i-am spus: genunchiul său atinge vârful pantofului meu, iar capul îi ajunge extrem de aproape de abdomenul meu. Mâinile sale îmi apucă ferm șoldurile și, chiar dacă nimeni în afară de mine nu știe, îl aud inhalând mirosul dorinției mele. Ce-a fost în capul meu când am decis să nu port lenjerie intimă? Credeam că știu senzația de fluturi în stomac? Până acum n-am cunoscut-o în adevăratul sens al cuvântului.

— Boris, ridică-te! îi șoptesc fiind conștientă că suntem priviți, iar postura în care se află este mult prea declarativă.

Evident că nu mă ascultă, iar asta mă face să mă dau un pas în spate pentru a crea un pic de spațiu între noi. Îmi zâmbește ștrengar și, scotocind în buzunarul de la pantaloni, îmi prezintă o mică cutie de catifea roșie.

— Pentru că știi deja cât de mult te iubesc, am să-ți zic doar că îmi doresc ca tu să fii aerul pe care-l respir neîncetat. Îmi doresc să îmi fii alături la bine și la greu. Îmi doresc să fii mama copilor mei, iar pentru toate astea, trebuie să-mi fii mai întâi soție. Dacă și tu îți dorești să ai toate astea alături de mine, ai vrea să fii soția mea?

Privirea noastră este blocată, fiecare încercând să citească în profunzimea sufletului celuilalt. Pot să văd limpede că acest bărbat este dispus să facă orice pentru mine. Orice, oricând, oricum. Ceea ce a făcut astăzi, contra tuturor principiilor sale, îmi demonstrează fără doar și poate acest lucru. Cum aș putea să nu-l ador?

— Da! îi spun cu voce tremurândă.

Deschide cutia și scoate din interiorul ei un inel lat, înconjurat de o multitudine de pietre, similare celor de la brățara pe care o port. Este absolut superb. Îmi cuprinde mâna dreaptă și-mi așază cu grijă inelul pe deget, deasupra celui pe care îl pot deja. Pare ca turnat și se îmbină perfect cu celălalt, acoperind toată suprafața inferioară a degetului meu inelar. Îmi sărută mâna și se ridică grațios. E sigur pe sine și pare mulțumit de rezultatul acțiunilor sale.

— Treci încoace, femeie!

Ordinul său de necontestat, felul în care o spune, cu un ușor amuzament în glas, sau chiar magia momentului emoționant pe care l-a creat, mă face să mă arunc în brațele sale și să-mi doresc să mă abandonez într-un sărut disperat. Din păcate, nu-mi permite să simt mai mult decât simplul contact al buzelor noastre fierbinți. M-aș fi lăsat pradă acestei pasiuni care mă mistuie și nu-mi dă pace din secunda în care l-am văzut îngenunchiat. Pentru că știe de ce suntem amândoi capabili și pentru că este suficient de precaut față de audiența pe care o avem, Boris îmi direcționează capul spre scobitura gâtului său, îmbrățisându-mă cu putere și șoptindu-mi la ureche:

— Iartă-mă, dar nu te pot lăsa să mă săruți așa cum îți dorești acum. Asta doar dacă nu vrei să îi șocăm și mai mult pe ai mei. Momentan, cred că este suficient ce au aflat.

Are dreptate. N-aș vrea să facem spectacol în fața nimănui, deși, trebuie să recunosc că este extrem de tentant. Îi cuprind obrajii între palmele mele și sper ca privirea mea să-i spună mai multe decât buzele mele o fac:

— Te iubesc. M-ai făcut cu adevărat fericită.

Mă sărută la fel de scurt și, fără să mai adauge ceva, mă ghidează spre locurile noastre, la masă.

Vladimir este primul care reacționează la vestea pe care tocmai ce au primit-o cu toții.

— Felicitări, fiule!

Îi strînge mâna și, deși total neașteptat, îl îmbrățișează pe Boris și-l bate încurajator pe spate.

— Recunosc că nu eram pregătit pentru un asemenea eveniment, însă, dacă asta e ceea ce tu îți dorești, noi nu mai avem nimic de obiectat. Nu-i așa, Renata?

Ania se ridică de la masă, trântește șervetul pe care-l avea în poală peste farfuria din fața ei și o rupe la fugă, probabil spre camera ei. Cred că este furioasă, deși nu-mi pot imagina de ce. În fond își iubește fratele. Cu atât mai mult, reacția ei mă descumpănește. Cu siguranță nu mă așteptam să mă îndrăgească din prima clipă, dar nici să afișeze asemenea dispreț. Cum voi reuși oare să mă înțeleg vreodată cu ea?

— Dragule, nu era cazul să te și căsătorești dacă ai lăsat-o însărcinată.

Asprimea afirmației Renatei mă lasă efectiv cu gura căscată. Dumnezeule! De unde a tras asemenea concluzie?

Femeia asta este ca o viperă.

Capitolul 3 – Boris

Aș fi crezut că nu are ce să se întâmple azi. Am mizat pe faptul că locația o va opri pe mama din a face afirmații răutăcioase. Cu toate astea, m-am înșelat. Simt cum sângele începe să-mi clocotească prin vene și, pentru prima oară în viața mea, chiar nu mai înțeleg ce caut în această familie de nebuni.

— Pot să știu de unde ai tras această concluzie absurdă? o întreb răstit, lăsând cuvintele să-mi iasă printre dinți ca un șuierat prelung.

Ela se trântește în scaunul ei fără să spună nimic și, constat, cu părere de rău, că momentul ei de fericire s-a încheiat, la fel de fulgerător precum a început. Nu eu sunt cel responsabil pentru această situație, ci ființa care ține cu tot dinadinsul să mă confrunte și să împiedice ceea ce-mi doresc cu adevărat. Aș vrea tare mult să știu ce o determină să se poarte așa. Aș vrea să o confrunt, dar știu că dacă o fac acum, nu îi voi mai putea vorbi niciodată.

— Ai impresia că m-am născut ieri, Boris? Amintește-ți că ai fost vânat de o multitudine de partide bune. Toate doamnele respectabile din societate au încercat să-mi intre pe sub piele, în speranța că te voi putea convinge să le iei fiicele. Iar tu, ce ai făcut? Te-ai încurcat cu o femeie oarecare. De fapt, aș putea spune că e o femeie suficient de isteață încât a sesizat oportunitatea și n-a ezitat să te vrăjească. Cea mai ușoară metodă de a trece din patul unui bărbat direct la brațul său este un copil. Dacă greșesc, explică-mi te rog ce alt motiv ai putea avea să o ceri în căsătorie.

— Știți ceva? întervine Ela vizibil mânioasă, cu fața roșie și buzele strânse într-o linie subțire. Mie mi-a fost de ajuns. Dacă vreți să continuați această mizerie, nu aveți decât. Dar o veți face fără prezența mea.

Se ridică privindu-mă pentru câteva secunde, după care se îndreaptă în liniște către ieșire, pasul ei apăsat făcând ca tocurile să îi răsune la contactul cu marmura terasei. Nu pot să o condamn și nici n-o pot obliga să rămână. Pot doar să-i garantez că mă voi întoarce la ea curând.

— Așteaptă-mă în cameră, îi spun. Vin și eu imediat, după care plecăm acasă.

Știu că m-a auzit, chiar dacă nu îmi răspunde. Nici nu am nevoie s-o facă. E suficient să știu că va face ce am rugat-o, în timp ce eu îmi pot îndrepta toată atenția asupra penibilul situației în care am fost pus.

— Mulțumesc, mamă. Ești într-adevăr o comoară.

— Nu fi sarcastic. Nu-ți stă bine.

— Lăsând la o parte toate complezențele, am să-mi permit să te contrazic, acum că am rămas singuri și pot riposta după bunul meu plac. Ela nu este însărcinată și nici nu plănuiesc s-o las să facă acest lucru prea curând. Dacă te mai întrebi doar o singură dată de ce am ales-o pe ea, îți jur că va fi ultima oară când mă mai vezi. Și nu glumesc. Nu am nici timpul și nici cheful să mă justific în fața ta. Viața mea privată nu va face niciodată subiectul opiniilor tale, așa că învață să renunți acum, când încă nu este prea târziu.

— Am impresia că nu mai gândești limpede, dragule. Ia în considerare absolut toate aspecete înainte să te decizi pentru un pas atât de important.

— M-am decis deja pentru că, deși ție îți este imposibil să înțelegi, eu o iubesc. Fie că îți convine, fie că nu, mă voi însura cu această femeie. Așa că nu mai încerca să mă convingi să mă răzgândesc. Nu se va întâmpla.

— Ca să ai succes pe toate planurile, trebuie să te căsătorești cu femeia potrivită. Cred că știi asta deja.

— Doamne, nu-mi spune asta din nou! M-am săturat să aud teoria aceasta interminabilă. Normal că ea este femeia potrivită pentru mine. Altfel nu ne-am fi aflat astăzi aici, iar eu nu aș fi făcut gestul pe care tocmai l-am făcut, pentru a o cere de nevastă. Acceptă că cee ce este potrivit pentru tine, nu e întocmai și pentru mine. Când vei înțelege asta, cu siguranță nu vei mai insista la nesfârșit cu aceste prostii.

Evit să mai adaug că, deși nu are averi sau conexiuni strategice, Ela are o gură de care sunt complet dependent. În egală măsură, are și o încăpățânare cu care habar nu am ce voi face, dar nici asta nu îi voi spune mamei.

— Boris, iubirea este relativă. Uită-te la mine și la taică-tu.

— Tocmai pentru că mă uit la voi doi, nu vreau să fac aceeași greșeală.

— Ce vrei să spui, băiete? intervine tata.

— Vladimir, ai să-i permiți să vorbească așa?

Am o dorință nebună de a-mi da ochii peste cap și a le indica faptul că sunt de-a dreptul jenanți. Ai mei chiar au impresia că eu nu știu ce se întâmplă între ei? Sau mai bine zis, ce nu se întâmplă de foarte mulți ani.

— Hai să dăm cărțile pe față, le spun. Voi chiar credeți că eu nu am constatat de-a lungul timpului lipsa de afecțiune dintre voi doi? Tata are amante de când mă știu, iar tu te strădui mereu să păstrezi aparențele. Nu vă văd niciodată îmbrățișați sau adresându-vă cuvinte frumoase. Pentru cine anume credeți voi că faceți compromisurile acestea?

Poate am vorbit mai mult decât era cazul, dar acum faptul este deja consumat. Tata înjură printre dinți, iar mama mă străpunge cu o privire de-a dreptul veninoasă. Am jignit-o peste măsură.

— Cum îți permiți să mă judeci? îmi cere ea socoteală.

— Nu te judec. Vreau doar să te fac să mă înțelegi. Nu te condamn că stai blocată într-o căsnicie care îți oferă numai avantaje financiare, dacă doar asta îți dorești. Dacă asta îți aduce ție fericire, sunt perfect de acord cu decizia ta.

— Asta ți-a adus ție un acoperiș deasupra capului și un nume care deschide uși. Nu uita asta, Boris!

— N-am zis niciodată că nu aș fi recunoscător. Dar nu mă condamna să intru, la rândul meu, într-un astfel de mariaj. Vreau o soție care să mă dorească, la fel de mult cum o doresc și eu pe ea.

— Femeia asta o să-ți aducă numai probleme. Genul ușuratic nu este genul tău.

— Mă bucur că ești atât de optimistă. Și totuși, n-ai de unde să știi care este genul meu. Doar nu ai ieșit cu mine la întâlniri. Nu mă impinge să spun lucruri pe care chiar nu mi le doresc.

— Mama ta îți vrea doar binele, Boris. Așa cum o fac și eu.

— Atunci încetați amândoi să vă mai împotriviți deciziei mele. Acceptați situația și purtați-vă onorabil cu viitoarea mea soție. Ela nu merită să fie târâtă de nimeni prin noroi, cu atât mai mult de voi. Ați reușit să ruinați un moment minunat, atât pentru ea, cât și pentru mine. V-ați gândit vreo clipă la asta?

— Prea bine, anunță mama, ridicându-și bărbia într-un gest de absolută insolență, pe care nu-l înțeleg, așa cum nici nu îmi scapă faptul că nu și-a cerut scuze. Am să încerc să-i acord o șansă, mă anunță de parcă mi-ar face o imensă favoare. O singură șansă! Acum, dacă mă scuzați, vreau să mă retrag. Am o migrenă insuportabilă.

Tata își drege glasul și-i face semn să meargă înainte, încuviințându-i decizia și îndreptându-și atenția asupra mea. Imediat ce este suficient de departe ca să nu ne mai audă conversația, îmi spune:

— Mă bucur pentru tine. Era cazul să te așezi la casa ta.

— Mai acum ceva timp te opuneai și tu relației mele. Prin urmare, cărui fapt îi datorez schimbarea aceasta?

— Ca să am liniște și zero bătăi de cap, încerc să-i dau mereu dreptate maică-tii. Așa, ea se simte importantă, iar eu îmi pot vedea de ale mele, fără să irosesc timp în dispute fără sens.

— Și te simți comod așa?

— Uneori da, alteori nu. Acesta este prețul pe care-l plătesc pentru situația în care mă aflu.

— Scuză-mă, dar nu te înțeleg. Ai oricând opțiunea de a pune capăt acestui nonsens.

Râsul său mă ia total pe nepregătite. Nu înțeleg ce i se pare atât de amuzant.

— Propriul meu fiu mă sfătuiește să divorțez, exact în ziua în care m-a anunțat că se va căsători? Scuză-mă, dar nu-mi pot imagina ceva mai hilar de atât.

Recunosc că are dreptate. Dacă ne-ar auzi cineva, ar crede că am luat-o razna de-a binelea.

— Hai mai degrabă să bem ceva în cinstea evenimentului, ce zici?

Mă uit la el de parcă i-ar fi crescut două capete, mă gândesc să-i zic că nu e cel mai potrivit moment și nici nu mai am dispoziția necesară pentru așa ceva, dar în cele din urmă îi răspund:

— Nu crezi că este un pic cam prea devreme pentru a ne cinsti? În plus, n-o pot lăsa pe Ela să mă aștepte la nesfârșit.

— Mda, ai dreptate. Așa încep toate scuzele: n-o pot lăsa să mă aștepte, nu pot să beau pentru că avem alte planuri, nu pot să ies în oraș pentru că mă așteaptă nevasta acasă… et cetera, et cetera.

Încerc să-mi suprim râsul, știind prea bine că undeva există un sâmbure de adevăr în vorbele sale. Refuz totuși să-l găsesc fix acum.

— Mergi liniștit. Am să mă asigur că, data viitoare când ne vom revedea, Renata își va cere scuze față de voi doi. Sper doar ca mama ta să nu se înșele în privința acestei fete. Dacă are o calitate pe care am apreciat-o mereu, aceasta este să citească bine oamenii.

Îi strâng mâna fără să mai adaug nimic altceva și mă îndrept cu pași grăbiți spre camera de hotel, unde știu că mă așteaptă Ela. Încă nu am nici cea mai mică idee despre cum va decurge conversația noastră, nu știu nici ce îmi va spune ea, dar, măcar acum știu că are oarecum susținerea unuia dintre părinții mei. Nu că asta ar încălzi-o cu ceva. Sper totuși că îi va fi de ajuns.

Intru în cameră și o văd pe marginea patului, privind absent pe fereastră. În afara sprâncenelor ușor încruntate, nu observ alte semne care m-ar duce cu gândul că urmează să facă o isterie de proporții, așa cum mă așteptam. Aș vrea să mă bucur și totuși n-o fac încă, deoarece mi se pare ciudat de liniștită.

— Ești bine? o întreb apropiindu-mă cu lentoarea unui melc.

— Da.

Răspunsul ei este și mai ciudat. Scurt și la obiect? Ea nu obișnuiește să facă asta. Adesea, când ceva nu-i convine, comentează mai mult decât orice altă femeie pe care am cunoscut-o până acum, iar asta mă face să cercetez în profunzime acel Da. Când o femeie zice că e bine, cel mai stupid lucru pe care îl poate face un bărbat este să o creadă pe cuvânt. În spatele unui astefel de răspuns se pot ascunde tot felul de idei, așteptări, uneltiri sau mai știu eu ce alte ciudățenii, complet de neînțeles.

— Pot să te întreb de ce?

Își întoarce privirea spre mine și se uită de parcă aș fi rostit ceva complet jignitor. Îmi țin respirația și aștept ca, în scurt timp, urechile să îmi fie invadate de o multitudine de cuvinte. Cu toate astea… nimic.

— Ela, tu sigur ești bine?

Faptul că insist cu această întrebare ar putea să fie în aceeași măsură și bine și rău. Deoarece o văd încruntându-se brusc și încrucișându-și brațele la piept, deduc că ar putea fi un semn bun. Urmează ceva.

— De unde mama naibii s-a tras concluzia că aș putea fi însărcinată?

Dacă privirea ar putea să taie, cu siguranță m-ar face în bucăți. Așa mai merge. Începe să semene cu femeia pe care o știu.

— Orice aș face, oricât de frumos m-aș comporta, oricât de multă atenție aș încerca să-i ofer, maică-ta n-o să-mi dea niciodată credit. Pentru ea sunt lipsită de potențial. Am dreptate?

Încerc să nu fac niciun fel de gest care să-mi trădeze propriile convingeri. Nici măcar eu nu cred că o pot determina pe mama să fie de acord cu această căsnicie, dar nu îndrăznesc încă să-i confirm suspiciunile.

— Cu ce am greșit atât de mult în viața asta încât să nu dea nici doi bani pe mine? Ai cuvântul meu de onoare că aș fi tolerat orice astăzi, mai puțin singurul lucru pe care nu-l pot concepe, deoarece nu mă reprezintă: nu sunt atât de disperată după bani încât să-ți fac un copil doar ca să mă asigur că am pus mâna pe tine. Ar fi cel mai josnic lucru pe care l-aș face în viața asta și mă înfurie peste măsură faptul că ea crede că aș fi pretabilă la o astfel de mizerie. Cine se crede Renata de fapt? Are convingerea că poate interveni între noi de fiecare dată când își dorește? Crede cumva că, dacă mă jignește suficient, mă va face să renunț de bună voie la tine?

Am stârnit-o și acum știu că nu se va opri curând. Prin urmare, mă așez pe pat, lângă ea, și încerc s-o consolez discret, trecându-mi palma peste genunchiul ei și strângând-o ușor.

— Faptul că nu sunt la fel de avută ca tine, asta nu mă poate catalogha automat drept o persoană avidă. Sunt suficient de mândră încât să nu mă înjosesc pentru foloase materiale. Sunt perfect capabilă să muncesc și să-mi câștig traiul prin propriile mele forțe, iar tu știi prea bine asta. Am discutat de nenumărate ori și chiar ți-am zis că nu vreau să renunț la capacitățile mele lucrative. N-am să pot să stau niciodată degeaba. N-am să pot să mă uit pe pereți și să te aștept pur și simplu, întrebându-mă dacă și când vei sosi acasă după o zi de muncă. Cu atât mai mult n-am să pot să umblu toată ziua prin saloane de înfrumusețare, doar ca să nu mor de plictiseală. De ce nu vede și ea toate astea?

Indignarea care o cuprinde mă face să realizez că e cazul s-o opresc, până ce discuția aceasta nu degenerază.

— Ai terminat?

Întrebarea mea o lovește ca un duș rece și aș putea intui că este gata să îmi spună că sunt insensibil și că nu vreau s-o ascult. Nimic mai greșit! Doar că situația aceasta nu ar trebui să fie ceva primordial pentru noi, drept pentru care o lămuresc.

— Consider că toată povestea aceasta ne-a răpit suficient timp dintr-o zi care ar fi trebuit să aibă un cu totul alt curs. N-am de gând să-mi pierd dispoziția din cauza mamei. Nu crezi că este cazul să ne calmăm?

— Să ne calmăm… adică eu? Din câte observ, tu nu pari deloc afectat.

— Pentru că mă lasă rece și ar trebui să înveți și tu să adopți aceeași atitudine.

— Și cum s-ar presupune că ar trebui să mă comport, din punctul tău de vedere?

— Cu indiferență.

— De ce?

— Pentru că asta o s-o scoată cu adevărat din sărite pe mama și cred că ți-ai dori să ai parte de un strop de satisfacție. Nu trebuie să îi demonstrezi absolut nimic. Tot ceea ce contează este opinia mea, iar eu vreau să-mi văd viitoarea soție cu zâmbetul pe buze, nu cu fruntea încrețită. Tratamentele cosmetice sunt costisitoare, știi?

Postura ei se relaxează vizibil.

— Crezi că nu îți permiți câteva tratamentele, dacă situația o va cere?

— Prințesă, îmi permit oricâte tratamente vei vrea. Nici nu încape discuția. Cu toate astea, știu că tu nu ești genul de femeie care pierde timpul cu așa ceva și-n plus, nu cred că asta îți dorești. Am zis-o la oha, doar ca să îți distrag atenția.

— Dacă tot ești tu așa deștept, ia spune-mi ce mi-aș dori acum?

De unde Dumnezeu să știu ce și-ar dori? Mintea femeilor este atât de întortocheată, încât am impresia că nu o să-mi ajungă o viață s-o deslușesc. La mine e simplu. Îmi trec prin minte tot felul de imagini, unele mai deocheate ca altele și am o dorință nebună să i le prezint pe toate, într-un viitor cât se poate de apropiat. Acum, însă, e momentul ca farmecul meu să-și intre în rol, iar pentru asta, va trebui să-i zic exact ce vrea să audă.

— Pentru început, cred că îți sunt dator cu acel minunat sărut pe care nu l-am putut desfășura mai devreme conform preferințelor noastre. Ulterior, am să te las pe tine să-mi spui ce anume îți dorești. Nu vreau să fac presupuneri deoarece, începând de astăzi, viitoare Doamnă Uzinov, ești pe picior de egalitate cu mine.

Își mușcă buza de jos pentru a-și suprima zâmbetul care îi luminează instant fața, semn că i-a plăcut ce i-am zis. Trebuie să recunosc că mă pricep la vrăjeli. Singura diferență este că acum sunt chiar onest. Nu mai livrez replici fără emoții, doar de dragul de a-mi demonstra că pot schimba starea unei femei în favoarea mea. Singura femeie de care-mi pasă și a cărei stare mă afectează implicit și pe mine, este ea.

— Iar eu sunt datoare cu o mulțumire pentru acest superb inel.

Brusc, atitudinea ei se schimbă drastic și o ușoară roșeață îi împânzește obrajii. La naiba! Cred că intuiesc ce vrea să facă și totuși nu mă pot abține să n-o întreb cu nerușinare:

— Vorbim despre o mulțumire orală?

Râsul ei îmi încălzește sufletul și constat cu bucurie că momentul bizar de mai devreme a fost depășit.

— Ridică-te și taci! îmi spune pe un ton autoritar.

Asta numesc eu fericire. Când ea este bine din punct de vedere emoțional, cum aș putea eu să nu fiu?

Mai avem câteva ore la dispoziție să pofităm de această cameră, după care va trebui să revin la programul meu, încărcat de obligații profesionale.

Dacă ți-a plăcut și vrei să afli continuarea, o poți găsi în format electronic AICI.

ÎȚI MULȚUMESC PENTRU SUSȚINERE!

Cărțile publicate de mine până în prezent:

Seria Planul atracției – 3 volume, Editura Bookzone – aici

PAPI – Editura Stylished Books – aici

ZAIRA – Editura Stylished Books – aici

Aventură de Crăciun – Editura Stylished Books – aici